Carari fagarasene

Drumetia pe muntii Fagaras urma sa aiba loc imediat dupa coborarea de pe Piatra Craiului, insa efortul depus precum si greutatile intampinate acolo ne-au facut sa schimbam putin planurile. Dupa 2 zile de odihna prin Brasov si Sacele, am luat trenul din Brasov spre Voila, localitatea de unde aveam sa mergem spre Sambata de Sus. Pe la ora 9 dimineata eram deja pe drumul spre complexul turistic Sambata de Sus si cu putin noroc si 2 autostopuri ne-am vazut deja pe drumul forestier ce ducea la Cabana Valea Sambetei.
Drumul pana la cabana a fost mare parte prin padure, si tinea firul vaii. Valea Sambetei era amenajata pe alocuri, fiind construite trepte pentru aerarea apei. Motivul este faptul ca putin mai in aval functioneaza o pastravarie destul de mare.

Pe drum ne-am intalnit cu un cuplu de britanici, de fapt el britanic, ea italianca, cu care ne intalnisem si la cabana Curmatura din Piatra Craiului. Prima oara nu am schimbat nicio vorba, insa de data aceasta am dorit sa ii cunoastem. Am aflat ca ei vizitau Romania si ca au fost prin mai multe locuri prin toata tara. Pana la cabana am mers in compania lor si am discutat diverse despre Romania si muntii ei.

Au fost tare placut impresionati in momentul in care noi le-am oferit niste batoane Fagaras drept amintire pentru drumetia lor. Drumul lor se incheia la cabana, neavand la ei nici saci de dormit sau corturi pentru a continua pe creasta.

Jumatate de ora am zabovit la cabana, dupa care am plecat spre Marea Fereastra a Sambetei, drum care se intersecteaza cu creasta principala fagaraseana. De acum padurea se termina, peisajele fiind dominate de palcuri de jnepenis, vai glaciare pline de grohotis si pereti aproape verticali din care tasnesc firisoare de apa cristalina.

Urcarea devenea din ce in ce mai dificila, insa antrenamentul din drumetiile recent incheiate ne-a fost de folos. Odata ajunsi pe creasta, zarile ni se deschideau in toate cele 4 puncte cardinale. Atat cat ne permiteau varfurile dimprejur precum si ceata, am putut admira frumusetea celor mai inalti munti romanesti.

Urma un drum destul de lung pana la refugiul Vistea Mare, refugiu care sade exact sub primul si al treilea varf ca inaltime din Romania. Creasta Fagarasului se inscrie in tiparul masivelor dezvoltate pe structuri cristaline- culmi relativ inguste,vai largi si abrupte, inseuari succesive, creste secundare, numeroase izvoare si lacuri glaciare. Desi peisaje asemanatoare se pot intalni si in Rodnei, Parang sau Retezat, exista totusi ceva aparte care face ca fiecare din acesti munti sa fie unici.

La refugiu am ajuns in jur de ora 19, iar Moldoveanu si Vistea Mare zaceau linistiti intre ceturi. Intrucat vremea nu ne mai permitea sa urcam pe varf, am decis sa lasam asta pentru a doua zi. Ne-am instalat in refugiu si am mers sa luam apa de la un izvor de langa un lac glaciar.
Dupa o masa "copioasa" si oleaca de afinata, seara s-a incheiat, am putea spunea perfect, cu o mare alpina superba, vizibila inspre nord.

Dimineata a fost senina atata timp cat ne-a luat sa mancam si sa ne strangem lucrurile. Imediat dupa ce am plecat, ceata care ne insotise si ziua precendenta revenise triumfatoare.

Dupa aproximat trei sferturi de ora eram pe Vistea Mare. In jur nu se mai vedea absolut nimic de ceata deasa, asa ca cele 15 minute pana pe Moldoveanu le-am facut doar cu privirea in fata si atenti sa nu facem pasi gresiti pe creasta ingusta.

Ajunsesem si pe varful Moldoveanu. Doi ani si doua luni ne-au trebuit sa ajungem si pe turnul de veghe al Romaniei. A fost un moment aparte si amandoi simteam acest lucru. Traiam emotia unui nou varf, cucerit stransi de mana.

Am incercat sa trimitem mesaje prietenilor insa nu era semnal absolut deloc.

Am sarbatorit momentul si drumul pana aici bineinteles cu batoane Fagaras. Intorsi la Vistea Mare am fost destul de surprinsi sa intalnim o gramada de turisti spanioli, polonezi si romani care asteptau sa mearga pe Moldoveanu. Ne-am luat rucsacii lasati acolo si am pornit, coborand, spre Lacul Podragu.

Desi de pe Vistea Mare pana la Lacul si Cabana Podragu era de aproximativ 4 ore, noi am reusit sa scoatem 2 ore jumatate, motiv pentru care am decis sa ajungem pana la Balea. Zis si facut. Ne-am continuat drumul, intalnindu-ne pe drum cu numerosi muntomani romani si straini deopotriva care se indreptau spre Moldoveanu.

Drumul spre Balea a fost facil, cu sei succesive si mers pe creasta prin ceata deasa. O singura portiune a presupus un grad sporit de atentie si anume La 3 pasi de moarte. Aici era o coborare mai abrupta cu ajutorul lanturilor. Comparand ce era aici cu Piatra Craiului, putem spune fara sa gresim ca in Piatra Craiului a fost mult mai dificil. Trecand si de aceasta bucata, pana la Balea am mers foarte bine, cu putine opriri pentru apa si ceva energizante.

Vremea incepea incet incet sa se insenineze, ceata se risipea iar crestele, vaile si varfurile dimprejur ne zambeau din nou.

La lacul Capra am ajuns pe la ora 17.30. Imprejurul sau erau vreo 5 corturi si o liniste neobisnuita. Luciul apei oglindea caldarea glaciara dimprejur iar vantul abia adia, amplificand parca aceasta liniste pustiitoare.

Ce se afla dincolo de sa, in Valea Balei, ne-a surprins in cel mai neplacut mod. Inca de sus, muzica si zgomotul pe care l-ai auzi in toate balciurile din Romania ne-a  lasat fara glas. Ne abtinem de la a mai face orice fel de comentarii sau aprecieri, lasand doar fotografiile.

Facand abstractie de tot ce era antropic imprejurul lacului, peisajul era superb, valea era inconjurata de creste ascutite si impunatoare care serveau ca adapost de vanturile montane puternice. Un alt element ce atragea atentia imediat era Transfagarasanul. 
Intr-adevar, aceasta constructie este deosebita si indraznesc sa o numesc o minune inginereasca raportata la perioada in care a fost construita precum si la situatia in care se afla infrastructuria rutiera romaneasca de astazi.

La ora 19 eram la malul lacului si ne strecuram printre zecile de oameni care misunau si printre micii comercianti care vanzau fel de fel de nimicuri, in totala contradictie cu locatia.

Era ceata si incepeam sa ne punem problema locului unde sa punem cortul. Am inceput sa coboram pe marginea soselei, in speranta ca cineva ne va lua cu masina pana in Cartisoara. Spre norocul nostru, o masina cu numar de Franta a oprit si cei sau cele dinauntru ne-au facut semn sa intram in masina. Erau 3 fete, frantuzoiace se intelege, care tocmai coborasera si ele de pe munte. Si mai mare a fost norocul nostru cand am aflat ca ele mergeau tocmai pana in Fagaras, intrucat acolo aveau o cunostiinta la care stateau. Le-am intrebat intr-o franceza mediocra daca ar putea sa ne duca si pe noi pana in Fagaras, ele fiind de acord. Am inchegat o discutie despre diverse lucruri, experienta de pe Fagaras, ce locuri au mai vizitat in tara si de unde erau. Trebuie sa precizez ca mai mult Andreea a vorbit, eu mai scoteam doua-trei vorbe doar atunci cand eram sigur ca ceea ce spun e corect gramatical (se intelege deci ca eu mai mult ma gandeam decat vorbeam :)).

Ne-am despartit in Fagaras in acelasi ton comic, Andreea urandu-le (in franceza) altceva decat trebuia :)).

Aici s-a mai intamplat ceva as putea spune tipic pentru noi. Asteptand autobuzul care sa ne duca in Brasov, si devorand un kebab, aflam dupa vreo 40 de minute ca ultimul plecase de ceva vreme si ca nu mai este nicio cursa. Foarte frumos am spus, hai la gara. Ei, acolo dragi prieteni, nu mai era niciun tren spre Brasov. Iata-ne astfel petrecand o noua noapte prin gari. N-a fost chiar asa rau, ne-am intretinut cu o cafea relativ prost facuta de la un magazinas, cu 3 in 1 facut la primus si resturi de mancare ramase de pe munte. Trenul spre Brasov l-am luat abia la 5.15 dimineata iar pe la ora 7.30 eram in Sacele.

Doua zile a durat aceasta drumetie, am avut parte de inca o experienta deosebita, peisaje spectaculoase si amintiri frumoase.

Numai bine!